Scriem împreună o poveste

                                                       

text de Mihaela Gligan

ilustrație de Veronica Iani

Descarcă de aici povestea și desenul în format pdf.

Paisia privește cu fascinație siluetele mici care, la un singur cuvânt al antrenorului, se mișcă atât de armonios și de sincronizat încât, privindu-le, ai impresia că asiști la zborul unor îngeri. Stă la fereastra dinspre drum și nu aude indicațiile, însă își poate da seama de acestea după mișcările care se efectuează. Pentru a vedea mai bine întreaga scenă, Paisia se ridică uneori pe vârfuri, încercând să rețină cât mai multe mișcări. Cât de mult și-ar dori să fie și ea o mică dansatoare!
Acesta era cel mai mare vis al ei și, totodată, cel mai greu de realizat. Deși poartă mereu un zâmbet pe chipul cu obrăjori roșii și ochi de culoarea alunei, se poate citi cu ușurință tristețea din sufletul ei. Este crescută doar de bunici și aceștia, oameni cu suflet mare, dar venituri mărunte, nu își permit să îi plătească lecțiile de dans care sunt costisitoare. Mult prea costisitoare. Dar, cu toate acestea, Paisia nu își pierde nădejdea.
În această seară, când ochișorii ei sunt îndreptați spre micile dansatoare, cineva din interiorul sălii o privește cu o blândețe aparte. Paisia nu știe aceasta dar, în clipa în care întâlnește privirea ce o cercetează, se întoarce cu spatele, dorindu-și să se întâmple o minune și să dispară. Se simte atât de stânjenită! Face câțiva pași, dorind să se îndepărteze cât mai grabnic, când o voce străină o oprește.
– Nu pleca!
Paisia își întoarce privirea spre cel care îi vorbise și vede, venind spre ea, un bărbat de vârstă mijlocie, cu chip senin. Tresare, recunoscându-l îndată. Este antrenorul care, doar în urmă cu câteva clipe, coordona mișcările micilor siluete. Nu știe ce să spună, de aceea rămâne tăcută, privindu-l cu oarecare curiozitate.
Fiind îndeajuns de aproape, antrenorul se lăsă într-un genunchi și o întreabă, cu aceeași voce caldă:
– Vrei să dansezi?
– Eu?
Paisia respiră profund și privește în jos. Nu știe ce să spună.
Crede că aceasta a fost toată discuția și că, după acest răspuns, fiecare se va întoarce la treburile lui: antrenorul să învețe, iar Paisia să viseze. Dar se înșeală.
– Te aștept la cursuri. Vino mâine, împreună cu părinții tăi.
Fetița îl privește uimită, incapabilă să schițeze un gest sau să rostească un cuvânt. Probabil, crede că nu a auzit bine, că antrenorul este doar o iluzie, un vis din care se va trezi curând.
– Da, vei învăța să dansezi. Cursurile încep de la ora 5.
– Nu pot veni. Părinții mei sunt plecați, îngână Paisia, privind în jos, tristă.
Antrenorul tace preț de câteva clipe, apoi îi spune cu o voce caldă:
– Atunci, vino cu bunicii tăi. Se vor bucura mult să te vadă dansând.
Paisia își ridică privirea și îl privește uimită. Apoi, își pleacă iar privirea.
– Știți, noi nu ne permite să plătim cursurile.
Oftează, crezând că a pierdut șansa la care a visat de atâta timp. Cursurile costă, visele costă și bunicii ei nu au bani.
– Banii nu sunt problema.Vino, te voi învăța să dansezi!
Și pleacă fără să mai primească niciun răspuns. Paisia privește înmărmurită silueta antrenorului care dispare la fel de repede precum apăruse. Încă nu îi vine să creadă că ceea ce se petrece este real.
A doua zi când, însoțită de bunică, Paisia pășește, pentru prima dată, în sala de curs.
Nu îndrăznește să intre în sală. Stă în pragul ușii, privind. Parcă trăiește un vis din care nu mai vrea să se trezească. Un vis care o bucură dar, totodată, o înspăimântă, căci necunoscutul poate fi, adesea, înspăimântător.
Poate, dacă antrenorul nu ar fi zis niciun cuvânt, Paisia ar fi rămas în același loc, privind în neștire sala de antrenament.
– Intră, avem multe de învățat!
Ceea ce urmează o surprinde pe Paisia. Nu credea că dansul poate fi atât de obositor, că uneori durerea e prezentă, iar efortul atât de mare.
După câteva zile de la începerea antrenamentului, gândul de a renunța la dans, la ceea ce, până nu demult a fost visul ei măreț, este tot mai prezent în mintea și în sufletul Paisiei.
– Ah, rostește cu o voce plină de durere Paisia.
A făcut o mișcare greșită, iar glezna ei a avut de suferit. Își cuprinde cu mâinile glezna rănită, iar apoi, cu privirea înlăcrimată, cuprinde chipul binefăcătorului ei.
– Nu pot, eu nu voi fi niciodată precum celelalte dansatoare. E mult prea greu, iar picioarele mele sunt atât de fragile, se tânguiește Paisia.
Antrenorul o privește tăcut. Chipul său exprimă liniște, dar, totodată, și seriozitate.
– Paisia, nimic nu se câștigă fără efort! Dacă îți dorești să ajungi o dansatoare apreciată, atunci trebuie să treci prin toate acestea. Cum altfel ar putea deveni picioarele tale mai puternice?
Apoi, cu o voce mai caldă, continuă:
– Draga mea, de tine depinde. În funcție de credința ta, de voința pe care o ai, de eforturile pe care le depui, îți vei putea îndeplini visul. Sau, dimpotrivă, îți poți distruge visul. Alegerea îți aparține. Acum vrei să continui sau renunți definitiv?
Fetița îl privește înmărmurită. Nu se așteptă la un astfel de răspuns. Ștergându-și lacrimile se ridică și…
Aplauzele răsună în întreaga sală. Au trecut zece ani de când o fetiță timidă a ales să își îndeplinească visul și să depășească toate greutățile care, inevitabil, apar în calea îndeplinirii oricărui vis, oricât de mărunt ar fi el. Acum, fetița s-a transformat într-o femeie încrezătoare, frumoasă și, mai ales, o dansatoare apreciată de mii de oameni. În primul rând al sălii, un chip îmbătrânit de trecerea timpului se înseninează. Este chipul celui care, în urmă cu un deceniu, i-a oferit unei fetițe cea mai frumoasă lecție despre curaj și puterea de a visa. Este chipul unui antrenor cu inimă de tată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *